Stau aici si ma gandesc daca sa mai arunc o masca, sa mai scot la iveala inca o fata a mea si sa ma mai dezbrac de cateva amintiri dureroase. Dar nu am cum sa ma opresc, oricat de mult ar durea trebuie sa fac un pas in trecut si sa-mi amintesc cum am invatat ce inseamna, cum am simtit abandonul si cat de mult din toate asteau mi-au lasat cicatrici in suflet.

Am inchis ochii o clipa si am cautat in mine puterea, azi am ales o poveste trista. Incerc sa scriu, dar inima imi bate atat de tare parca sta sa imi iasa din piept, gura mi s-a uscat si simt un mare gol in stomac, nu-mi vine sa cred ca m-am intors aici, tremur si plang acum, dar trebuie sa continui sa scriu.

Atat de mica si atat de trista. Ceea ce vedeam la mine in casa intre parintii mei era desprins din filme. Batai, tipete, usi trantite, televizorul spart cu toporul, mama fugea cu noi desculti din casa, frica, groaza si …umilinta. Acum inteleg de ce il loveam pe fratiorul meu si ne bateam, asa vazusem eu la ai mei, il iubeam mult, dar eu nu vazusem imbratisari la noi in casa, cuvinte frumoase si nu stiam cum sa-l iubesc.

Nu pot sa imi amintesc mai mult acum, sunt prea multe, poate intr-o zi voi putea, e de ajuns pentru moment. Dupa ceva vreme mama a facut un pas mare, curajos pentru acea vreme si chiar si pentru vremurile de azi: a divortat, dar nici atunci lucrurile nu erau mai usoare. Mama singura cu doi copii mici, trebuia sa munceasca sa ne intretina si varianta cea mai usoara: gradinita saptamanala.

Of Doamne, cata durere, imi amintesc ca deabia ramasesem fara tata si acum mama ne lasa si ea. Cat am mai plans si cat de greu imi mai era. Am devenit mamica fratiorului meu, ar fi trebuit sa fie la grupa mica, dar nu-l puteam parasi, si uite cum mi-am luat responsabilitatea sa am grija de el numai sa nu mi-l ia. Il imbracam dimineata, ii ajutam sa se spele pe dinti, ii faceam patul si il ajutam sa manance, iar seara adormeam tinandu-ne de mana.

Stiu, inteleg din tot sufletul ca altfel nu se putea, dar durerea nu o pot uita. Erau copii care plecau acasa dupa pranz si mi-as fi dorit din tot sufletul sa fiu si eu printre ei. Sa-mi strang mamica in brate si sa-mi spuna noapte buna inainte de culcare. Ma uitam zilnic spre poarta gradinitei sperand ca o sa vina sa ne ia acasa.

Eram un copil si nu puteam decat sa cred ca eu am fost de vina, ca am gresit cu ceva si ca de aia ne-a lasat acolo. Imi aduc aminte cum vinerea eram ultimii copii luati de la gradinita, din cauza programului de la munca. Si atunci le ajutam pe doamnele educatoare sa faca paturile si curat prin gradinita caci nu mai aveam cu cine sa ne jucam.

Acum stiu ca nu am gresit noi cu nimic, ca asa erau vremurile si stiu ca erau multi copii pe care parintii ii lasau la gradinita. Dar ce mai stiu e ca doare!!! Este o durere care nu dispare, e o durere pe care toti acei copii o poarta toata viata, fara sa stie de unde vine si cum le afecteaza prezentul.

Primele amintiri din copilaria mea nu sunt fericite, dar mai tarziu am pus acolo o masca in spatele careia m-am ascuns ani de zile. Am mintit si m-am prefacut ca am familia perfecta, cand ce era ascuns eram durere si multe lacrimi.

Nu pot schimba trecutul, pot doar sa il accept, sa simt durerea si sa o eliberez. Sa iert si sa ma iert. Sa iubesc si sa ma iubesc. Sa las sa se vada si sa se stie adevarul. Si adevarul este ca nu am avut, nu am si nu voi avea familia perfecta si asta nu este un lucru rau, ci normal. Iar natural este sa putem sa vorbim deschis despre asta, fara sa ne victimizam, ci pentru a invata ceva din aceste lucruri.

Desi fetita acea speriataa si trista este in mine, azi am luat-o in brate si i-am daruit toata dragoste si mangaiserea pe care si-o dorea atunci, i-am citit povesti si am sarutat-o pe frunte, am invelit-o bine, si i-am spus: Noapte buna! Te iubesc! Sunt mandra de tine!

Acum ma simt mai usoara! Am facut ce trebuia! Am fost pentru prima oara sincera in legatura ca povestea asta! Si sunt multe ca ea! Azi am mai dat o masca jos si sunt mandra si recunoscatoare! Multumesc!