Photo by nenetus.

Mi-e atat de dor de zilele de vara, de vacanta, de liceu si de rugamintile catre parinti sa stam afara pana-n miez de noapte. Mi-e dor sa ne jucam si sa facem galagie pe strada, sa ne ofticam si sa nu ne mai vorbim cateva zile.

Mi-e dor de liceu si de fluturii din stomac cand ne intalneam fata in fata, de profa de geogra si de diriga. Mi-e dor sa chiulesc cu fetele, sa mergem in parc sau la biliard. Mi-e dor de meditatii si de emotii la teza, mi-e dor sa citesc romane romanesti si sa ridic mana la ora. Mi-e dor de mirosul de creta si sunetul mult asteptat al clopotelului cand urmeaza sa te asculte la fizica.

Mi-e dor sa n-am griji, altele decat cum sa-mi aranjez parul sau sa-mi pregatesc copiutele pentru la lucrarea de control. Mi-e dor de locul meu din prima banca de la mijloc. Si mi-e dor de mine. Mi-e dor sa joc baschet cu baietii si mi-e dor sa joc volei cu fetele.

Mi-e dor de balul bobocilor la care mergeam in fiecare an, mi-e dor sa plang ca il vedeam cu alta. Mi-e dor, atat de dor!!!

Am uitat sa zambesc, am uitat ce inseamna emotia. In schimb stiu ce este stresul, il las sa ma invaluie si sa ma tina departe de tot ce este mai frumos in viata mea. Acum avem case, joburi, familie. Nu mai avem timp sa ne jucam, sa zambim si sa fim recunoscatori! Acum ne stresam ca vrem sa ne luam nu stiu ce pat, care e prea mare si nu incape in dormitorul nostru, din apartamentul nostru prea mic! Nu stim sa ne bucuram pentru ce avem, ci ne uitam la ce ne lipseste. Inainte daca aveam bani de inghetata, suc sau seminte eram in al noulea cer, azi ne uitam la banii din cont cu frica, ca o sa dispara, asa ca nu ne mai facem placerile.

Viata noastra se petrece la munca, acolo e universul nostru. Locul pe care il detestam cel mai mult e casa noastra, nu acasa, nu cu familia, prietenii, ci ne impartim viata cu slujba, si o luam cu noi peste tot. Ne vindem viata, familia, prietenii, timpul pe bani. Putini sau multi, nici nu conteaza…

Oare de ce nu ne mai bucuram, asa cum o faceam cand eram copii? Oare ce ne-a rapit sufletele pline de emotii si iubire? Oare de ce ne-am transformat in niste roboti incercanati, lipsiti de viata si fericire? Cine suntem? Si unde ne-am lasat copii din noi? De ce i-am abandonat?

Simt cum imi ingheata inima gandindu-ma ca acolo undeva in lumea asta mare este un copil speriat, haituit, abandonat care nu stie de ce a ajuns acolo si de ce nu vine nimeni sa il ia acasa. A uitat de mult ce inseamna sa fie imbratisat, iubit si sa rada. Nu mai vrea jucarii, vrea doar sa se intoarca acasa, sa simta din nou bucurie, sa lase responsabilitatile, banii si grijile in seama altora. Vrea sa se joace si sa rada, atat!

Copilul asta pierdut in lumea mare isi cauta drumul spre casa, s-a saturat sa fie responsabil si vrea sa se joace, sa deseneze, sa danseze, sa invete lucruri noi, sa citeasca, sa viseze cu ochii deschisi. Nu vrea sa mearga la job, sa faca bani sau cariera! Vrea doar sa poata sa rada in hohote si sa nu-i pese ca lumea se uita urat. Vrea sa mearga pe bicicleta si pe role, vrea sa se imbrace cu blugi rupti si cu tricoul cu vedere la buric. Vrea sa se dea in toate draciile din parcul pentru copii si sa manance inghetata pana il doare in gat.

Vreau sa dorm la pranz si sa ma uit la desene animate, sa ascult muzica cu volumul la maxim si sa tin un jurnal in care scriu cu carioci colorate. Vreau sa-mi pun postere pe pereti si sa ma joc elesticul in fata blocului. Vreau toate astea si vreau sa-i spun acestui copil speriat ca sunt aici si ca il iubesc, si mai ales ca ii dau voie sa fie.

Cine da o tura cu mine?