Stau aici si ma gandesc daca sa mai arunc o masca, sa mai scot la iveala inca o fata a mea si sa ma mai dezbrac de cateva amintiri dureroase. Dar nu am cum sa ma opresc, oricat de mult ar durea trebuie sa fac un pas in trecut si sa-mi amintesc cum am invatat ce inseamna, cum am simtit abandonul si cat de mult din toate asteau mi-au lasat cicatrici in suflet.

Am inchis ochii o clipa si am cautat in mine puterea, azi am ales o poveste trista. Incerc sa scriu, dar inima imi bate atat de tare parca sta sa imi iasa din piept, gura mi s-a uscat si simt un mare gol in stomac, nu-mi vine sa cred ca m-am intors aici, tremur si plang acum, dar trebuie sa continui sa scriu.

Atat de mica si atat de trista. Ceea ce vedeam la mine in casa intre parintii mei era desprins din filme. Batai, tipete, usi trantite, televizorul spart cu toporul, mama fugea cu noi desculti din casa, frica, groaza si …umilinta. Acum inteleg de ce il loveam pe fratiorul meu si ne bateam, asa vazusem eu la ai mei, il iubeam mult, dar eu nu vazusem imbratisari la noi in casa, cuvinte frumoase si nu stiam cum sa-l iubesc.

Nu pot sa imi amintesc mai mult acum, sunt prea multe, poate intr-o zi voi putea, e de ajuns pentru moment. Dupa ceva vreme mama a facut un pas mare, curajos pentru acea vreme si chiar si pentru vremurile de azi: a divortat, dar nici atunci lucrurile nu erau mai usoare. Mama singura cu doi copii mici, trebuia sa munceasca sa ne intretina si varianta cea mai usoara: gradinita saptamanala.

Of Doamne, cata durere, imi amintesc ca deabia ramasesem fara tata si acum mama ne lasa si ea. Cat am mai plans si cat de greu imi mai era. Am devenit mamica fratiorului meu, ar fi trebuit sa fie la grupa mica, dar nu-l puteam parasi, si uite cum mi-am luat responsabilitatea sa am grija de el numai sa nu mi-l ia. Il imbracam dimineata, ii ajutam sa se spele pe dinti, ii faceam patul si il ajutam sa manance, iar seara adormeam tinandu-ne de mana.

Stiu, inteleg din tot sufletul ca altfel nu se putea, dar durerea nu o pot uita. Erau copii care plecau acasa dupa pranz si mi-as fi dorit din tot sufletul sa fiu si eu printre ei. Sa-mi strang mamica in brate si sa-mi spuna noapte buna inainte de culcare. Ma uitam zilnic spre poarta gradinitei sperand ca o sa vina sa ne ia acasa.

Eram un copil si nu puteam decat sa cred ca eu am fost de vina, ca am gresit cu ceva si ca de aia ne-a lasat acolo. Imi aduc aminte cum vinerea eram ultimii copii luati de la gradinita, din cauza programului de la munca. Si atunci le ajutam pe doamnele educatoare sa faca paturile si curat prin gradinita caci nu mai aveam cu cine sa ne jucam.

Acum stiu ca nu am gresit noi cu nimic, ca asa erau vremurile si stiu ca erau multi copii pe care parintii ii lasau la gradinita. Dar ce mai stiu e ca doare!!! Este o durere care nu dispare, e o durere pe care toti acei copii o poarta toata viata, fara sa stie de unde vine si cum le afecteaza prezentul.

Primele amintiri din copilaria mea nu sunt fericite, dar mai tarziu am pus acolo o masca in spatele careia m-am ascuns ani de zile. Am mintit si m-am prefacut ca am familia perfecta, cand ce era ascuns eram durere si multe lacrimi.

Nu pot schimba trecutul, pot doar sa il accept, sa simt durerea si sa o eliberez. Sa iert si sa ma iert. Sa iubesc si sa ma iubesc. Sa las sa se vada si sa se stie adevarul. Si adevarul este ca nu am avut, nu am si nu voi avea familia perfecta si asta nu este un lucru rau, ci normal. Iar natural este sa putem sa vorbim deschis despre asta, fara sa ne victimizam, ci pentru a invata ceva din aceste lucruri.

Desi fetita acea speriataa si trista este in mine, azi am luat-o in brate si i-am daruit toata dragoste si mangaiserea pe care si-o dorea atunci, i-am citit povesti si am sarutat-o pe frunte, am invelit-o bine, si i-am spus: Noapte buna! Te iubesc! Sunt mandra de tine!

Acum ma simt mai usoara! Am facut ce trebuia! Am fost pentru prima oara sincera in legatura ca povestea asta! Si sunt multe ca ea! Azi am mai dat o masca jos si sunt mandra si recunoscatoare! Multumesc!

Ceva in mine nu-mi da pace. Caut un raspuns, dar nu stiu cum sa pun intrebarea. Ceva imi spune: „Scrie!” Si eu ma intreb: ce sa scriu? Despre ce? Apoi niciun gand nu vrea sa-si mai faca simtita prezenta, sunt parca in spatiu dintre ganduri, si stiu ca nu este un loc rau in care sa fii, dar de ce indemnul de a scrie daca nu am despre ce?Si apoi fluxul vine.

Am plecat din lumea mea, mi-am luat toate amintirile in doua valize si am plecat departe de tot ce imi era cunoscut, apropiat, dar si departe de toata durerea. Recunosc am vrut ca lumea sa creada ca sunt puternica si ca fac un pas curajos, dar eu fugeam de mine si de lume. Nu mai aveam cum sa stau, imi era teama ca toate mastile vor cadea una cate una si eu voi deveni eu.

Nu eram si nu sunt nici acum pregatita sa fac cunostinta cu lumea, sa ma vada asa cum sunt, dezbracata de povestile pe care le-am creat despre mine, ei nu au cum sa stie cine sunt eu cu adevarat. Mi-am petrecut copilaria, adolescenta si viata de adult in minciuna. Am creat un personaj in care am inceput sa cred atat de mult, incat am uitat cine sunt eu cu adevarat. Mi-am impus limite, peste limite. Mi-am creat obstacole, m-am considerat victima si am jucat acest rol, an dupa an. Am devenit experta in a amagi si a ma amagi. Am adaugat masca, dupa masca pana cand aproape ca m-am sufocat.

De ce am plecat? Pentru ca nu mai puteam sa joc acest joc. Nu imi mai stiam povestile, incepeam sa uit ceea ce devenisem, asa ca am plecat sa ma caut, am ales singuratatea, izolarea. Am ales sa raman eu cu mine si sa smulg masca dupa masca.

Nu sunt, n-am fost si nu voi fi niciodata:

• Fiica perfecta
• Sora perfecta
• Sotia perfecta
• Prietena perfecta
• Colega perfecta
• Mama perfecta

Desi cred in perfectiunea ce o reprezint prin faptul ca am primit viata si am fost creata dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, stiu ca pentru niciun om nu pot reprezenta intruchiparea perfectiunii. In lume e greu sa iubesti omul in totalitate, fara sa vrei sa-l schimbi, sa-l faci pe placul tau. Neconditionat este un cuvant ce nu-si cunoaste adevarata valoare. Iar eu nu pot sa ma schimb pentru nimeni. Uite unde am ajuns incercand sa fac asta.

Am fugit de acea lume … pentru ca toate vocile, din toate partile ma vroiau altfel si eu nu mai puteam sa fiu pe placul lor. Obosisem, ma plictisisem sa fiu o papusa pe sfoara si sa fiu trasa in toate partile. Sa fiu impinsa catre scopurile si visele altora, sa lucrez la ele si sa nu mai am timp sa imi amintesc de mine si de visele mele.

Acum stau departe de tot de toate si imi ling ranile lasate de mastile negre si grele. Am creat o fortareata in jurul meu, e atat de greu sa patrunzi in profunzime, insa am obosit sa car acest zid dupa mine in fiecare zi, ora, minut. Asa ca am decis sa-mi dau fiecare masca jos.

AICI! ACUM! SI PENTRU TOTDEAUNA! SA GASESC DRUMUL SPRE CASA ALATURI DE TINE!