5 ani de la ultima postare aici

Nici nu imi aduc aminte cum de am gasit acest loc uitat de lume, dar mai ales uitat de mine.

Acum cativa ani acest loc a reprezentat refugiul meu. Nimeni nu il cunostea, nu ma cunostea sau putea sa ma recunoasca. Eram nimeni in cautarea drumul meu spre casa. Am recitit fiecare articol si am plans.

Si cand ma gandesc ca totul, dar totul, s-a schimbat atunci cand am citit cartea lui Lee Carol in decembrie 2016, carte care se numea chiar asa Drumul spre acasa, mi se face pielea de gaina. De ce? o sa te intrebi. Ei bine cu un an inainte, in decembrie 2015, incepeam sa scriu primele cuvinte pe acest blog.

Traiam pe atunci departe de lumea mea, fugind cu rusinea, vinovatia, minciunile si mastile ce reprezentau viata mea, intr-o alta tara. Alesesem izolarea si singuratatea in speranta ca o sa mor sau o sa renasc, alte variante nu aveam, nu mai aveam. Asa ca am ales sa mor, sa ingrop masca dupa masca, minciuna dupa minciuna, frustrare dupa frustare si m-am infruntat.

Precum Gladiatorii in arena am omorat fiecare parte din mine ce o credeam defecta, manjita si nedemna. Ma judecam, ma chinuiam si ma raneam si mai mult. Ma adanceam in depresie, mancat compulsiv si ura fata de mine. Daca as fi fost demna de iubire, cineva m-ar fi salvat, cineva m-ar fi vazut, ar fi descoperit ranile mele adanci si m-ar fi ajutat. Dar cum nu eram demna de iubire, meritam sa traiesc in iadul in care se transformase viata mea.

Cand reuseam ceva, ma uitam cu dispret la mine, la cea de dinainte, cea care nu era in stare sa razbeasca, cea care era slaba cand ii era dor de casa, de prieteni si de viata ei. Inger si demon in acelasi corp, biciuit de insulte, regrete si neputinta. Ceva, cineva in capul meu ma impingea sa reusesc, sa castig, sa le arat tuturor cine sunt. Sa le dau peste nas celor care radeau de mine, fie ca-s prea grasa, ca-s saraca sau viata nu fusese atat de blanda cu mine.

Si altcineva din mine vroia doar sa fie. Asa cum e, cu bune si cu rele, sa isi strige adevarul in gura mare, durerile, abuzurile, tristetile si bucuriile. Sa nu se mai rusineze, sa nu mai minta, sa nu mai faca pe plac nimanui si sa nu mai incerce sa fie ‘perfecta’ pentru a putea sa isi permita sa fie fericita.

Era intuneric, durere si chin. Erau momente cand cele doua se luptau si in luptele acelea eu pierdeam mereu. Intre cele doua nu exista liniste, ci doar RAZBOI. Aproape un an si jumatate am fost pe acel camp de lupta intre cele doua, si nu de putine ori imi doream sa ma omoare, sa se termine, sa se faca liniste.

Pe acest blog sunt doar cateva momente surprinse, pentru ca in iulie 2016 ma resemnasem. Nu mai credeam in mine, in puterea mea, in altcineva, care ma putea salva. Aruncasem steagul, eram infranta. Mi-am trait in continuare viata fara speranta, pana cand o luminita la un capat de tunel a licarit.

Pot doar sa spun atat: ACUM SUNT APROAPE ACASA. Si promit sa iti povestesc cum am reusit sa ies din acel camp de lupta, sa fac pace intre inger si demon si sa traiesc impacata cu amandoua.

Am revenit si asta imi da o stare de bine. Azi pot sa ma bucur de o regasire. Azi sunt in drum spre casa din nou, mai aproape si mai bine ca niciodata!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s