Photo by saphatthachat.

Uneori simt ca nu mai pot respira. Ma simt pustiita, lipsita de iubire, singura si parasita. In lumea asta nebuna imbratisarile, cuvintele de incurajare si iubirea sunt ultimele pe lista. Totul se duce de rapa. Ne ingropam in vise fara nici un sens, suntem in permanenta competitie cu altii si nu ne mai pasa de nimic altceva.

Nu ne mai vorbim, doar ne dam rapoarte, in functie de itemi pe care i-am avut pe lista. Mai taiem cate ceva cand l-am rezolvat. Nu ne mai  ascultam, nu ne mai bucuram, mergem doar cu valul. Sentimentele, emotiile si lacrimile sunt lipsite de sens, suntem prea slabi daca ajungem sa plangem, daca am obosit.

Nu mai facem dragoste, facem sex, manati de nevoile carnale si nu de dorinta, pasiune si iubire. Copii sunt tot acolo pe lista, inca un lucru de bifat si ne miram ca nu mai vin, ca nu ne aleg, de ce ar face-o bietii de ei.

Mergem in vacante pentru pozele de pe retelele de socializare, nu pentru a ne odihni si a bucura de locurile descoperite alaturi de oameni dragi.

Preluam visele parintilor, sotilor si prietenilor pentru a ne integra, uitand de chemarea sufletului nostru. Ii dam in cap, ne ingropam visele sau le aruncam la gunoi. Altele sunt prioritatile, nu propria liniste si pace.

Ne transformam in versiuni imperfecte ale noastre, de teama sa nu fim striviti de dispretul celor din jur, in cazul in care am alege fericirea noastra.

Am obosit si m-am saturat sa ma aliniez. Vreau sa rup si sa ma rup de dorinta asta nebuna de a-i multumi pe ceilalti, impotriva mea.

Oare unde vom ajunge?